Tema gripei pandemice și a vaccinului antigripal a încetat de mult timp să mai fie o problemă medicală. În momentul în care medicii încep să fie informați de la televizor în privința subiectelor ce țin strict de profesia lor, să-și formeze opinii în acest mod discutabil, pentru ca apoi să facă recomandări pacienților în consecință, mi se pare că din punct de vedere profesional ei se descalifică. Orice profesie are anumite standarde de calitate privind ceea ce constituie informație și ce nu, precum și o metodologie destul de strictă de obținere a informațiilor utile. Or în cazul de față medicii și-au pierdut capacitatea de a discerne între informație și non-informatie, balastul informațional mediatic aducându-i în postura de simpli agenți ai acelei știri (informații) medicale care, întamplător, se bucură de cea mai mare circulație și credibilitate. Nimeni nu neagă vocația socială a medicinei, însă acum pare că medicina a pierdut orice contact cu realitatea bolii ca fiind o expresie individuală și nu colectivă. Suntem blocați undeva în spațiul mort dintre informare și dezinformare.
Gripa este o boală. O boală este o cedare a organismului, însă nu o cedare în fața unui agent extern, precum unul infecțios, așa cum îndeobște se crede, ci o cedare în fața lui însuși. Corpul pur și simplu abdică la un moment dat de la funcțiile sale. Sigur că uneori anumiți factori, desemnați cu prea mare usurință drept “cauze” ale bolii, sunt descoperiți și făcuți vinovați pentru boala în sine. Domeniul bolilor infecțioase se pretează cel mai bine la acest fel de abordare, dar nu e nici pe departe singurul domeniu astfel “parazitat” în medicină.
Gripa a ucis întotdeauna. Acum auzim că acest tip de virus gripal (AH1N1) ucide într-o măsură mai mare decât altele. Nu e sigur, dar așa umblă vorba. Însă chiar dacă așa ar fi, tot nu e clar de ce organismul e mai vulnerabil în fața unui anume tip de virus mai mult decât în fața altuia, din aceeași familie. Ni se pare normal și suficient să ne limităm la a ne concentra eforturile pe lupta împotriva virusului, fără a ne mai pune problema modului în care a avut loc ascensiunea virusului la putere.
Eu nu cred în teoriile conspiraționiste, cu toate că există un interes evident al companiilor farmaceutice pentru promovarea unui medicament sau vaccin oarecare prin metode nu tocmai ortodoxe, de inducere în populație a unor temeri nejustificate cu privire la riscul de îmbolnavire sau la evoluția potențial mai periculoasă a unei boli în absența tratamentului. Nu cred nici măcar că acest ultim tip de vaccin antigripal (zis “pandemic”) are un potențial nociv mai ridicat decât al altora. Cantitatea de prezervant (thiomersal / mertiolat, compusul organic de mercur) sau de stabilizatori dintr-o doză de vaccin este similară celei din oricare alt vaccin și foarte putini sunt cei care protestează împotriva vaccinurilor obligatorii, incluse în Programul Național de Imunizări, administrate sugarilor și copiilor, deși in primul rând de efectul toxic-cumulativ asupra acestora ar trebui să fim îngrijorați.
Mai gravă mi se pare însă moda – relativ recentă – de introducere prea rapidă pe piață a unor vaccinuri, ca și cum panica ne-ar scuti de la mai recurge la testul timpului și de la parcurgerea etapelor clasice de studiere a efectelor adverse pe termen mediu și lung ale unui produs. Este și cazul vaccinului împotriva papilomavirusului, denumit imediat (deși fals) “vaccin împotriva cancerului de col uterin”, sustinut și acesta de un Premiu Nobel acordat în mare grabă. (Dacă pentru implicarea HIV în producerea SIDA Premiul Nobel a fost acordat după zeci de ani de la debutul cercetărilor, asupra cărora încă planează controverse majore – legate tot de o posibilă fraudă științifică generată mediatic -, implicarea papilomavirusului în apariția cancerului de col uterin a fost tranșată în mod surprinzător de repede, ceea ce e cel puțin suspect.)
În general în ceea ce priveste vaccinurile, practica de a începe să ne vaccinam împotriva a te-miri-ce mi se pare periculoasă, iar asta nu atât din cauza efectului toxic al excipienților din vaccin, cât pentru haosul imunitar pe care administrarea atâtor vaccinuri îl poate produce. Orice vaccin e o “păcălire” a sistemului imunitar, stimulându-l să reacționeze prin producere de anticorpi ca și cum ar fi într-adevăr atacat. Sigur că un atac antigenic există (antigenul inclus în vaccin), însă amenințarea nu e una reală ci simulată. De aceea vaccinarea e un fel de exercițiu de antrenament la care sistemul imunitar este supus, în ciuda faptului că prin însăși natura sa imunitatea exclude exercițiul, funcția sa fiind tocmai aceea de a distinge alarmele false de cele reale.
Când eram mic, bunica îmi spunea povestea “Petrică și lupul”, în care era vorba de faptul că alertarea nejustificată și repetată a paznicilor stânei duce la lenevirea acestora și la pierderea interesului pentru atacatorul real, atunci când acesta chiar se ivește. Așa că nu m-ar mira dacă vaccinurile vor sfârși prin a ne “imuniza” de fapt împotriva propriei noastre imunități, pe care în acest fel o putem pierde cu totul.
E posibil ca maladiile autoimune (de genul sclerozei în plăci, deja identificată ca un posibil efect advers pe termen lung al vaccinării, însă interpretată ca fiind urmarea expunerii la aditivii din vaccin, nu la vaccinul însuși) să nu fie total străine de această practică din ce in ce mai heirupistă a vaccinării, bazată mai mult pe impact mediatic și pe o falsă nevoie de protecție decât pe ceva real. În plus, văd că autoritățile sanitare își arată tot mai des mușchii – atât la televizor cât și prin ordine dupa ordine emise aberant – ceea ce mie îmi sugerează că sunt în scădere acuta de legitimitate.
Își poate aroga mintea umană dreptul de a antrena și controla corpul? Eu cred că inteligența umană e doar un derivat al inteligenței corpului, acesta nefiind în niciun caz de subestimat. Altfel, precum un cal de dar căutat la dinți, corpul are darul de a-și închide cutia cu miracole. Iar atunci mintea ar putea rămâne de căruță…
