Despre neliniştea gândirii

Gândul e un animal sălbatic. Nu are casă. Îşi găseşte doar - atunci când îl ajunge frigul fiinţei şi oboseala fiinţării sale – câte un adăpost temporar, la umbra unor iluzii de moment. Apoi pleacă din nou la drum, adulmecând depărtările care îl cheamă de peste timp. Zburdă sub cerul zilei şi adastă în liniştea nopţii.

Ciudat şi singuratic din fire, gândului îi stă bine cu drumul. Adesea o ia razna, fericit că toată lumea e a lui şi ştiind bine că nu are nimic de făcut dacă nu-şi face de lucru. Dar îşi face. Foamea îi dă ghes, iar atunci când e flămând de împlinire gândul e în stare de orice. Aleargă năuc, muşcă şi sfârtecă dacă e nevoie, lăsându-se pradă senzaţiei pure. Hrana lui e simţirea, iar senzaţiile sunt urma palpabilă a simţirii. Prins în jocul nebun al satisfacţiei crude, gândul mistuie emoţii, îşi înfige colţii în sentimente şi înfulecă, hămesit, suflete.

Sălbăticiunea numită gândire are însă şi un punct slab - o inimă care bate, neîncetat, măsura timpului său. Gândul i se supune, deşi nu vrea s-o asculte. O caută chiar şi atunci când, urmărit de puterea senzaţiilor tari încercate în preajma ei, fuge totuşi de ea. Inimii sale, căreia gândul îi e dator cu însăşi libertatea sa de cursă lungă, nu-i pasă de rătăcirile care animă, contorsionează şi exaltă trupul gândirii, pentru că ştie – în adâncul ritmului ei – că toate acestea îi sunt dedicate. Refuză, de aceea, să se oprească atunci când gândul o poartă cu sine dincolo de limita vieţii, pe teritoriul viselor şi iluziilor, acolo unde ea ştie prea bine că nu poate nici să bată, nici să răzbată… Şi atunci inima, dusă acolo unde nu are ce căuta, începe să bată în ritmul răsunător şi fără de ecou al morţii. Atunci începe “zbaterea gândului” – o zbatere menită să-şi înduplece inima să nu-l părăsească. Izvorâtă din fiorul sacru al fiinţei sale, zbaterea gândului poartă în ea toată durerea de care plăcerea gândirii se face vinovată.

Deşi gol şi oarecum stingher sub cerul liber, gândul nu-şi caută niciodată o acoperire, fiind justificat numai în şi prin el însuşi, în raport cu trăirea propriilor sale senzaţii. Pentru a fi liber, pentru a nu greşi niciodată, gândului îi e suficient să se simtă bine în propria piele. Iar pentru ca asta să se întâmple, gândul trebuie să uite de inima sa, să o ţină acoperită cu grijă, să nu o lase nici să vadă nici să guste din nebunia vieţii sale şi, mai ales, să nu îi asculte răsuflarea tăcută şi freamătul înăbuşit.

Inima gândului va continua să bată, pentru el şi pentru nemurirea sa, dincolo de zăbrelele cuştii menite să pună zăgaz oricăror atingeri nedorite. Acolo, pe tărâmul nimănui, spiritul gândului e încă viu, ferit de tentaţii, de plăceri şi de durere. Doar din când în când, în liniştea nimicului, răzbat până la urechile gândului bătăile surde şi egale ale inimii lui, venite din adânc pustiul sufletului său. Pe ele nu va fi nevoit să le creadă vreodată. De ele nu va avea niciodată a se îndoi. Vor fi mereu ale sale, atât cât timpul va exista.

Iar gândul îşi va împlini menirea atâta vreme cât va fi liber să simtă. Însă, gândind, gândul nu va şti niciodată de unde îi vine simţirea. Mirosul mării, vederea zărilor îndepărtate, sunetul muzicii, gustul iubirii şi atingerea necunoscutului îi vor rămâne pe veci străine. Deşi toate acestea îi vor fi cunoscute, căci se va fi scăldat în ele din belşug, nu-i vor fi niciodată de ajuns pentru că nu vor fi ale sale. Gândul e prea dăruit pasiunii ca să-i poată pătrunde înţelesul. Pasiunea se deschide celor ce o caută, dar se închide imediat celor ce i se dăruiesc. Pe naivi şi pe indiferenţi însă, pasiunea îi înghite cu totul, dăruindu-li-se total.

Gândul însă e departe de a fi naiv, indiferent sau dezinteresat. Menirea sa fiind cunoaşterea, aceste stări îi rămân mereu străine. De aceea, pentru gândire pasiunea va rămâne întotdeauna un mister. Sigur, un mister ale cărui secrete le va descifra în timp, dar al cărui înţeles unitar îi va scăpa mereu, pentru că misterul nu se deschide precum un secret – cu o cheie, ci se dezvăluie de la sine în momentul în care îi adaugi chiar tu partea lipsă – o bucată din sufletul tău şi o parte din inima ta. Acesta e un pas pe care gândul nu e pregătit să-l facă şi un lucru la care nu e pregătit să renunţe. Ţine prea mult la inima sa pentru a o pune la bătaie. La urma urmei, e de înţeles. Miza gândirii e uriaşă. Dacă până şi inima ajunge pe talerul unei balanţe, aruncată precum o simplă bucată de carne, preţuită în acelaşi fel în care gândul preţuieşte toate celelalte lucruri, atunci gândul se poate trezi dintr-o dată orfan de sine însuşi, lipsit de însăşi bucuria vieţii sale. E un risc pe care luciditatea nu şi-l poate asuma.

Şi totuşi, într-o bună zi, atunci când bucuria vieţii va ajunge să coste atât de mult încât va începe să doară, sau atunci când durerea şi suferinţa vor atârna prea greu în balanţă pentru a mai putea fi trăite fără o doză letală de anestezic, gândul va îndrăzni să rişte punându-şi la bătaie menirea. Şi, poate, până atunci inima sa va fi destul de puternică pentru a suporta să fie expusă neplăcerii, lăsându-se rănită fie şi pentru numai un dram de iubire…