Parazitismul a devenit o problemă de interes în momentul în care am devenit conştienţi de existenţa sa. Noţiunea biologică de “parazit” a apărut în momentul în care omul a realizat că poate fi obstrucţionat în ceea ce-şi propune (ca interior, ca intenţie personală) de factori externi propriei fiinţe. Cercetând lumea vegetală sau animală, fiecare nouă observaţie şi distincţie nou introdusă de cercetător s-a făcut – şi se face în continuare – doar prin prisma experienţelor anterioare ale cercetătorului însuşi. Nu se poate imagina ca posibilă nici măcar observarea tangenţială a ceva care nu poate fi relaţionat direct cu experienţa proprie; nu am putea să ne dăm seama de ceva care, fiind complet diferit de tot ceea ce trăiserăm până atunci, ne-ar intersecta la un moment dat viaţa. De exemplu, dacă nu am şti deja cum sâsâie un şarpe, nu am fi speriaţi de acest sunet; am fi poate interesaţi de completa sa noutate, dar nu l-am clasifica în mod automat ca ameninţător (poate doar în măsura în care orice e nou este considerat o ameninţare potenţială, dar chiar şi această posibilitate se leagă de faptul că undeva, cândva, cumva, ni s-a întâmplat deja să ne facem rău acceptând în mod necondiţionat “noul” ca fiind ceva neameninţător).
De aceea, trebuie să existe acel punct de tangenţă al observatorulul cu observatul ca să poţi spune că “observi” ceva, iar acel punct de tangenţă se află undeva în mulţimea experienţelor anterioare, trecute, interioare ale cercetătorului însuşi; nu poţi cerceta decât acel ceva care îţi stârnise deja interesul. În mod similar, nu ne pot fi de real folos decât cărţile pe care le alegem noi înşine, în virtutea intereselor preexistente, iar nu cărţile recomandate sau impuse nouă de către alţii. Procesul educaţiei, bazat tocmai pe această metodă de sugerare-impunere a materialului de învăţat păcătuieşte tocmai prin neglijarea disponibilităţilor individuale de receptare a respectivului material. Dacă educaţia reuşeşte, în acest mod (din când în când şi în grade diferite), să formeze oameni de valoare, ea reprezintă un eşec total la scară globală, deoarece este o metodă oarbă la interiorul indivizilor, ridicându-i doar pe aceia cărora se întâmplă să le și nimerească interesele, dar împotmolindu-i sever pe cei cărora le dă spre studiu ceva inadecvat structurii lor [interne] de personalitate. În măsura în care materialul educativ-instructiv îşi lărgeşte considerabil conţinutul şi forma de prezentare, devenind atractiv pentru un număr mai mare de arhitecturi interne ale personalității, şansa de a fi benefic unui număr cât mai mare de indivizi creşte considerabil.
Istoria demonstrează, într-adevăr, lărgirea progresivă a materilor de studiu oferite şi a punctelor de vedere – chiar contradictorii – din cadrul fiecăreia, iar aceasta nu este altceva decât răspunsul la conştientizarea în timp a inadecvării metodei (exteriorului) la interiorul individual. Primii oameni de ştiinţă s-au ridicat tocmai dintre teologi, religia este mama ştiintei, iar ştiinţa este noua, adevărata religie a timpului prezent, de vreme ce până şi biserica crede astăzi în puterea ştiinţei. Aceasta vrea să spună că religia, concentrându-se prin natura sa asupra nevoilor spirituale [deci interne] ale oamenilor, a fost prima care a realizat nevoia de cercetare a acestui tărâm interior al trăirii umane şi prima care a născut pionieri ai acestui tip de gândire (gândirea filozofică, cea care a dat naştere primelor concepte religioase, nu a contenit să domine gândirea religiei, făcând în fapt din religie un instrument de aplicare a ideilor şi conceptelor filozofice despre sine, univers, etc). Ca urmare, religia, prin natura ei de filozofie aplicată, a născut ştiinţa. Iar ştiinţa a devenit la rândul sau instrumentul de aplicare a ideilor filozofice atât direct (non-religios, agnostic) cât şi indirect, prin intermediul religiei (traducând în fapte intenţiile şi conceptele religioase, metafizice şi morale, de “bine” şi “rău”). În fiecare moment al istoriei există un mod de gândire care, deşi asumat într-o formă instituţionalizată (religie, ştiinţă), este o “aplicare în practică” a gândirii sinelui în context universal. Orice activitate umană generatoare de progres real este, în acest sens, o gândire de sine, o gândire asupra necesităţilor interioare în raport cu cele exterioare (deci, o activitate fundamentată filozofic).
Legătura dintre cunoaștere și parazit este una profundă, legată de natura adevărului. Mai precis, atât cunoașterea cât și prezența parazitului reprezintă o reflectare a intimității unui individ. Cunoașterea este tocmai parazitul de care natura umană are nevoie pentru a se revela în toată plenitudinea sa. Religia a văzut întotdeauna în cunoaștere un inamic al credinței, fapt evocat mai clar ca oricând de povestea ispitirii omului de către șarpele biblic, care propunea omului puterea cunoașterii ca mod de acces direct la divinitate. Această abordare nu e străină de desemnarea paraziților drept inamici avant la lettre. Interesant și important e însă faptul că, deși refuză accesul omului la cunoaștere, religia nu neagă totuși cunoașterii puterea care o face atât de ispititoare. Tot ce poate face este s-o desemneze, fără altă explicație, drept inamic capital – un parazit de care omul trebuie să se descotorosească pentru a se putea mântui. Paradoxal, știința spune același lucru – continuând să condamne parazitul – dar cu alte cuvinte: omului îi este interzisă cunoașterea impură, neștiințifică, parazitată de subiectivism, “credința” și dumnezeul științei fiind obiectivitatea absolută. Ori, tocmai de aici derivă extrema importanță pe care parazitul o are pentru om – numai căzând pradă unui parazit ne putem elibera de dogmatism (religios sau științific) și putem deveni cei ce suntem de fapt. Parazitul ne cunoaște povestea înainte chiar s-o cunoaștem noi înșine. Rolul parazitului e tocmai acesta – să ne livreze propriei noastre povești de viață.
par•a•site – n. 1. Biology. An organism that grows, feeds, and is sheltered on or in a different organism while contributing nothing to the survival of its host. 2.a. One who habitually takes advantage of the generosity of others without making any useful return. b. One who lives off and flatters the rich; a sycophant. 3. A professional dinner guest, especially in ancient Greece. [Latin parasitus, a person who lives by amusing the rich, from Greek parasitos, person who eats at someone else's table, parasite : para-, beside; see PARA-1 + sitos, grain, food.] (American Heritage Dictionary, 3rd Ed.)
Noţiunea de “parazit” este o distincţie introdusă în biologie pentru a desemna realitatea în care un organism este drenat de energia necesară funcţionării sale de către un alt organism care o absoarbe, folosind-o pentru propria-i existenţă şi fără a face gazdei nici un serviciu în schimb (ba chiar împovărând-o cu deşeurile/toxinele sale).
Această definiţie, ca orice definiţie, poartă în ea semnătura celui care a conceput-o, adică doza cuvenită de relativitate şi arbitrariu. Biologia, ca invenţie umană, este împovărată de concepte morale. Parazitul nu este “parazit” decât în relaţie cu gazda sa, nu este “parazit-in-sine”, adică nu parazitează absolut tot ce întâlneşte in cale. De aceea, noţiunea de “parazit” nu se referă la natura individului care “parazitează” decât indirect, prin natura inconventului produs gazdei sale. Acesta este un mod de raţionare extrem de nefast pentru biologie, ca şi pentru toate ştiinţele umane, pentru că nu gândeşte lucrurile “în natura lor” ci întotdeauna le prezumă o anumită natură în funcţie de interesul imediat a celui care face observaţia. Practic, gândind despre un organism ca “parazit”, cercetătorul îi neagă pur şi simplu organismului respectiv dreptul la existenţă. Cauza etichetării este fustrarea resimţită de observator vis-à-vis de gazda “furată” de energie, cu care interiorul [sensibil al] cercetătorului simpatizează automat; iar scopul unei atare desemnări este de a “rezolva” în mod miraculos (fără efort) această frustrare a cercetătorului prin punerea ei în seama presupusei “naturi” a obiectului de studiu. Mai precis, cercetătorul nu admite că frustrarea sa există; el îşi reneagă şi prejudecata (ideea preconcepută) introdusă de această frustrare în momentul în care cercetătorul se declară “obiectiv” în actul său de observare.
Procedând astfel, cercetătorul se fură pe el însuşi de dreptul său legitim de a avea o sensibilitate interioară funcţională (infracţiune care, în definitiv, se repercutează doar asupra sa şi deci nu ar trebui să ne intereseze); mai grav însă este că “cercetarea” condusă în acest mod fură şi organismul cercetat de propriul său drept la un “interior” (iar interiorul, sau conştiinţa de sine, este esenţa invizibilă a existenţei oricărui lucru şi a oricărei fiinţe). E greu de imaginat care ar fi forma [inferioară] de “conştiinţă” a unui atom, de pildă; însă cu siguranţă e acel “ceva” imutabil care face atomul să fie atom, posibil energia sa de legătură internă deşi chiar şi această ipoteză e discutabilă, energia fiind tot o formă a materiei. Interiorul este capacitatea lucrurilor şi fiinţelor de a exista ca atare, în formă autentică şi diferenţiată, ca şi de a se percepe pe sine; omul, în mod tradiţional şi-a arogat această calitate în mod exclusivist, negând-o chiar şi animalelor superioare.
Dar această prezumţie nu se adevereşte experimental, deoarece există o clară afinitate de specie care ţine peştii în compania peştilor sau furnicile în compania furnicilor, iar aceasta nu poate fi pusă doar pe seama impulsurilor fizico-chimice deoarece primatele, spre exemplu, operează mult deasupra acestui nivel pur fizic de organizare, aşa după cum biologia este prin ea însăşi superioară fizicii şi chimiei, oferind adevăruri imposibil de demonstrat numai cu date fizice sau chimice. Ba chiar mai mult, observaţiile mistice (deloc ignorate – aşa după cum eronat s-a crezut multă vreme – de către marii oameni de ştiinţă, în special fizicieni şi matematicieni de renume) arată că până şi lucrurile îşi au “esenţa” lor, fapt sugerat de altfel şi de datele (absolut inexplicabile altfel) din domeniul fizicii cuantice şi relativiste (în special de principiul incertitudinii al lui Heisenberg sau de teorema lui Gödel, ambele sugerând faptul că nici un sistem nu poate fi explicat doar prin el însuși).
La lucruri şi organismele inferioare “interiorul” e simpla lor existenţă sau viaţă (nu ceea ce s-ar vedea la o disecţie, nu ceea ce poate fi expus, ci “energia” organizării structurale şi vitale în forma dată). La organismele superioare, “interiorul” e reprezentat de tărâmul dorinţelor, intenţiilor, aspiraţiilor, etc, adică ceea ce defineşte individualitatea respectivei forme de viaţă, natura ei intrinsecă, unicitatea ei ce trece dincolo de studiabil sau de aparenţe, ceea ce poate fi “simţit” numai de către organismul respectiv; acel ceva ţine laolaltă toate funcţiile vitale într-un tot unitar — în limbaj mistic, sufletul reprezintă diferenţa dintre viu şi mort, un domeniu de graniţă asupra căruia ştiinţa nu are absolut nici o putere, fiind ea însăşi – atât timp cât există ca ştiinţă – o funcţie a vieţii, neputând scăpa în nici o situaţie de prejudecata inerentă introdusă de faptul că cercetătorul este el însuși o fiinţă vie. Pentru orice fiinţă vie, viaţa valorează mai mult decât moartea, dar omul are capacitatea contemplativă de a transcende bariera artificială a unor prejudecăţi legate de fenomenul vieţii. Nu ştim cu siguranţă, dar ne este sugerat de anumite observaţii etologice că şi animalele au o conştiinţă a morţii (poate chiar mai dezvoltată decât a oamenilor, în cazul cărora raţionalitatea discriminativă introduce bariere artificiale uneori impermeabile fenomenelor supra-logice, tras-mentale).
Aşadar, cercetătorul care nu se cunoaşte pe sine, care nu îşi cunoaşte reacţiile ascunse, motivaţiile, etc.) va fura – cu aceeaşi inconştienţă cu care se fură pe sine -, de la fiecare lucru sau organism studiat asupra căruia proclamă verdictul de “cunoscut”, acea parte invizibilă şi necercetabilă a sa care este universul “interior” al respectivului lucru/organism. [Ceea ce nu putem şti despre o tenie este "cum este să fi o tenie?" Acest lucru numai o tenie îl poate "şti"/simţi - şi numai fiecare tenie despre ea însăşi. Noi ne putem numai imagina cam cum s-ar putea simţi (pe el însuşi) un organism, dar niciodată nu vom putea simţi şi noi exact la fel. Putem face cel mult speculaţia că, intra-specific, indivizii au o percepţie de sine oarecum similară, din ce în ce mai puţin complexă pe măsură ce involuăm pe scara filogenetică.] De aceea, a fi convins de totala valabilitate a unei cercetări e un act de infatuare ce nu are suport real — întotdeauna, pe măsură ce cunoaştem mai bine lumea, pe măsură ce ne lărgim perspectiva, putem intui din ce în ce mai exact (deşi niciodată pe deplin) cam care este interiorul unui lucru studiat, astfel schimbându-ne radical perspectiva asupra lui. Progresul chiar asta înseamnă, acumularea de perspective noi ce nu fuseseră considerate iniţial. Descoperiri geniale de genul celei copernicane sau darwiniene au fost posibile datorită lărgirii concepţiei despre lume şi viaţă în dauna concepţiilor înguste şi reducţioniste. Copernic a trebuit să se gândească la natura Pământului în raport cu Soarele ca să descopere heliocentrismul. Darwin (teolog) a reflectat la natura omului în raport cu a animalelor pentru a intui mersul evoluţiei. Numai gândirea lucrurilor în natura lor (deci, filozofic) permite o schimbare de perspectivă asupra a ceea ce credeam limitat şi/sau nefolositor.
Ce se întâmplă dacă gândirea nu e filozofică, nepreocupată cu natura lucrurilor? Neglijarea faptului că un lucru îşi are propria sa raţiune de a fi duce la o tentativă automată, reducţionistă, de a stabili cu de la noi putere, prezumţios, care este/(ar fi) natura lucrului respectiv. Pe lângă furtul ordinar de interioare, gîndirea fără conştiinţă de sine mai face o infracţiune, suprapunând furtului involuntar de “interior” şi violenţa de a-i impune un alt interior (cel injectat de prejudecata cercetătorului). Nu e suficient că parazitului i se neagă dreptul la viaţă în raport cu gazda sa, dar i se mai pune în cârcă şi un soi de vinovăţie pentru existenţa sa. Această prezumţie asupra rolului “nefast” al parazitului este destinată, în fapt, să ofere o falsă consolare cercetătorului deja măcinat de vina resimţită pentru necunoaşterea de sine, vină care a condus (reactiv şi automat) la categorisirea facilă a parazitului ca fiind de o importanţă inferioară gazdei (şi asta numai pentru că simpatia cercetătorului se întâmplă să fie în favoarea gazdei).
Iată deci care este vina (sau sarcina) majoră a cercetătorului: cunoaşterea de sine. De ce ne deranjează paraziţii? Pentru că nu ne place să ni se fure energia. Dar cum trăim noi, cum se trăieşte în general la nivel global? În inter-dependenţă. Asta înseamnă ca fiecare ia de la celălalt. Faptul că fiecare trebuie să şi contribuie înainte de a lua, ba chiar fiecare face acest lucru, nu e deloc la fel de evident pentru individul căruia i se ia, pentru că în vreme ce el dă direct de la el (muncă), ceea ce primeşte în schimb este numai indirect, răsplata e în bani şi/sau servicii. Cu alte cuvinte, dai direct, însă primeşti doar indirect. Situaţia ar fi poate, mai echilibrată pentru individ numai dacă el dând (muncă), ar putea să şi ia direct concomitent (adică, să ia şi el direct din munca altuia, cu alte cuvinte, să-l facă pe altul să muncească pentru el). O primă insatisfacţie derivă deci din folosirea banilor ca intermediar de (răs)plată. Această insatisfacţie (resimţită de oricine) e de obicei mascată — oamenii se declară mulţumiţi cu sistemul, devenind astfel necinstiţi cu ei înşişi). Însă orice insatisfacţie nu tace ci lucrează în profunzimile individului, determinând o anumită reactivitate crescută a sa la acei stimuli care evocă mai bine, mai pregnant, fustrarea majoră, activă dar inconştientă, a subiectului (în acelaşi fel în care un copil mic muşcat de câine se va feri toată viaţa de câini). Individul are tendinţa să-şi consoleze frustrarea de a nu putea lua direct de la alţii prin moralizarea sau chiar violentarea acelora de la care el se simte eventual îndreptăţit să ia. Trăind, adică, cu frustrarea că tu dai dar nu poţi lua, începi automat să vezi în jur toate cazurile care reflectă mai bine problema ce te roade. Hoţii încep să deranjeze în primul rănd, fiindcă ei iau pe degeaba (evocând chiar propria ta fantezie secretă de a lua). În al doilea rând deranjează cei ce primesc pe degeaba (profitorii, paraziţii) reflectând frustrarea ta că tu îţi refuzi să primeşti fără să dai (trebuind să munceşti pentru aceasta). În al treilea rând, se dezvoltă sentimentul de simpatie sau milă profundă faţă de cei ce nu pot munci (handicapaţi, bolnavi, copii) sau faţă de cei foarte săraci, ei neavând nici măcar unica ta consolare în viaţă—asigurarea propriei existenţe.
Aşadar parazitismul evocă, desigur în mod negativ, felul în care tu însuţi eşti nevoit să-i furi pe alţii şi felul în care alţii te fură pe tine. Aceasta e esenţa inter-dependenţei, o relaţie de absorbţie reciprocă mai degrabă decât una de punere în comun a energiilor. Oamenilor le place mai mult modelul simbiotic decât cel parazitar, iar asta tocmai pentru că modul prezent de viaţă este unul parazitar, pe când cel la care aspirăm este unul de simbioză (vezi Nota). De ce spun că trăim parazitar? Pentru că trăirea socială se face (deocamdată) în scopul împlinirii unui gol, pentru a face posibile în grup lucruri care sunt imposibile individului singur. Socializarea, deci, porneşte de la premiza impotenţei individuale ce se cere acoperită prin asociere. Din start, un vid de putere interioară este deja asumat. Asta îi transformă pe toţi în lipitori, una sugând de la alta ca să-şi astâmpere nevoile. Lipitorile cele mai mari (cu cel mai mare gol interior) sunt membrii oligarhiilor politice, economice şi financiare. Cele financiare manipulează însăşi însemnătatea noţiunii de “bani” prin faptul că le stabilesc valoarea pe piaţă (prin inginerii financiare ale jocului încrederii în monedă—un parametru “interior” prin excelenţă). Ei sunt cei care determină, în fapt, valoarea muncii prestate şi în nici un caz cei care muncesc cu speranța de a fi răsplătiți pe măsură.
Banii înşişi reprezintă chintesenţa parazitismului actual, un parazitism generalizat prin această realitate a trăirii sociale. Banul reprezintă un furt ascuns. Banul (sau, mai precis atitudinea oamenilor de acceptare a banilor) fură în mod direct şi nemijlocit ceea ce nu se vede — “interiorul” lucrurilor. În realitate, exteriorul lucrurilor este cuantificabil şi deci măsurabil, pe când interiorul poate fi simţit numai de subiectul respectiv. Prin exprimarea în bani a muncii oamenilor, un întreg univers de calităţi umane este redus la zero (exprimat într-un simbol – banii – deci ceva care nu e nu numai viu, dar nici măcar material, care încă ar mai avea un minim de interior). Dar simbolurile sunt plăsmuiri ale minţii, deci total supuse manipulării. Simbolul nu are interior, pentru că nu e nici viu nici mort, ci e o abstracţiune. Prin acordarea încrederii noastre banilor noi ne întindem braţul la supt, ne supunem munca unei aprecieri exterioare nouă, unei entităţi nedefinite cu precizie (Statul, instituţiile comunităţii—care marchează felul indirect în care suntem răsplătiţi: primind indirect, iar nu luând direct). Această entitate rămâne tot timpul indirect prezentă în viaţa ta, ascunsă vederii tale şi ţinând la distanţa dorinţa de a lua atât cât ai nevoie. Ea nu este interesată de interiorul nostru, îl reduce la zero pentru a reduce la tăcere dorinţa oamenilor de a lua într-un raport mai apropiat cu ceea ce oamenii simt că au dat. În schimb, ceea ce este apreciat de Stat este numai ceea ce e vizibil şi cuantificabil, tangibil şi direct măsurabil. Toate instituţiile moderne, mai ales ştinţele empirice, inspiră un adevărat cult al obiectivităţii făcând oamenii să creadă că ei sunt nimic mai mult decât maşini studiabile şi obiectivabile în totalitate (pe când în realitate numai ½ din tine este obiectivabil-măsurabilă, şi anume “exteriorul” tău).
Pe de o parte suntem furaţi chiar şi la acest capitol “exterior” al existenţei, de vreme ce aprecierea noastră “obiectivă” se face întotdeauna de către alţii, prin prisma “interiorului” lor, despre care tu eşti obligat să crezi că nu există, că ei te apreciază 100% obiectiv şi că dacă eşti plătit mai mult sau mai puţin aceasta depinde numai de cantitatea muncii depuse de tine. În rezumat, suntem furaţi pe patru căi:
(1) Suntem stimulaţi să ne auto-furăm de interiorul nostru prin însăşi acceptarea plăţii în bani, care nu pot cuprinde în măsura lor acea jumătate din noi care nu e cuantificabilă;
(2) Suntem furaţi de alţii (tot inconştient)—de cei care ne evaluează, luându-ne drept obiecte de studiu, pe când numai ½ din noi poate fi obiectiv studiat;
(3) Mai există furtul inconştient, neintenţionat, determinat de frustrarea fiecărui om care munceşte (dă) fără să fie lăsat să şi ia la fel de direct precum dă; această frustrare dă naştere impulsului inconştient de a lua mai mult decât ar fi echitabil, iar în cazul în care omul respectiv este într-o poziţie de autoritate, de apreciator al muncii altora, el va fi necinstit fără să vrea;
(4) Adăugăm şi furtul conştient, intenţionat, ilegal, al unora care (în momentul când frustrarea inconştientă de a nu putea lua în mod direct trece de un anumit prag şi devine exprimată) încep să-şi facă singuri dreptate prin furt calificat. Aceşti oameni nu devin tocmai conştienţi de frustrarea lor de a fi la rându-le furaţi, ci pur şi simplu se decid să acţioneze conştient în dauna altora, trecând peste barierele legale care menţin de fapt starea socială de furt generalizat liber-asumat.
Aşadar, simpla încredere în bani a lui X îl fură pe Y de o parte din “natura” lui (şi reciproc), cu toate consecinţele ce decurg din aceasta. Trăim într-un parazitism de masă, cu atât mai mult cu cât libera-consimţire (atât a plăţii în bani, cât şi a aprecierii muncii tale de către alţii care îţi stabilesc salariul–unii dintre ei fără măcar a te cunoaşte direct!–) este numai de faţadă; în realitate nimeni nu e de acord cu sistemul, exceptând marile lipitori finanţiste (din vârful piramidei) care, deşi se dau de apa morţii să sugă cât mai mult, tot nu-şi pot satisface vidul interior de putere (vid care se poate “umple” numai prin procesul autocunoaştere) şi, într-un final, clachează. Trist este faptul că, prinşi în vârtejul muncii organizate la maximum, oamenilor nu li se lasă timpul necesar reflecţiei şi autocunoaşterii, acesta fiind un mecanism de putere. Sistemul are nevoie disperată, pentru a funcţiona în forma sa actuală, de oameni care nu se cunosc pe sine, perpetuând astfel încrederea în bani ca sistem de apreciere a muncii.
Singura soluţie ar fi, probabil, creşterea gradului de autocunoaştere în populaţie, mai mult timp liber care să deschidă apetitul pentru o formă sau alta de instruire spirituală, formă de cunoaştere care nu necesită neapărat inteligenţă deosebită cât o minte sănătoasă şi funcţională. În acest caz, primele soluţii ar apărea de la sine. Dar, până atunci, orice asociere făcută în scop de într-ajutorare, între oameni incapabili să se descurce singuri, rămâne în mod esenţial duplicitară: parazitară și anti-parazitară în același timp — o adevărată schizofrenie socială.
Nevoia de paraziți în viețile noastre e totuna cu nevoia de interferență. Nu oricine și nu orice poate interfera, în adevăratul sens al cuvântului, cu viața proprie. Nu orice interacțiune e totodată și o interferență. Pentru ca o interferență să existe, se cere ca două biologii – sau, mai exact, două existențe – să rezoneze într-o oarecare măsură. Dintre multele atingeri resimțite într-o viață le reținem numai pe acelea care ne-au și transformat, adică pe cele care au interferat cu felul nostru de a fi, dincolo de simpla interacțiune petrecută. Orice interferență conține, în ea însăși, cheia secretă a propriei noastre funcționări. Poate tocmai de aceea natura esențialmente parazitară a omului are de suferit atunci când suntem… părăsiți de paraziți. Lumea ideală, lipsită de paraziți, e o lume părăsită – eminamente sterilă. Atunci când nimic nu te mai poate parazita, se cheamă că viața ta a luat sfârșit. Trăim numai în măsura în care îi putem face și pe alții să trăiască. Iar dacă uneori asta aduce cu a fi furat, este doar pentru că “furtul” devine furt numai în momentul în care e făcut de cine nu trebuie. Relația cu propriii paraziți e de asemenea natură încât nu permite conștiința faptului că ești furat, neavând nici măcar privilegiul de a te lăsa furat cu bună știință.
Limba română păstrează, în mod unic și surprinzător, o subtilă omonimie între verbul “a părăsi” și rădăcina cuvântului “parazit”. Asta sugerează relația extrem de apropiată care unește parazitul și gazda sa – o relație atât de apropiată încât nici nu se mai știe care din cei doi este cu adevărat parazitul. Parazitul este ceea ce ne lipsește. Nu e ceva de care avem nevoie, ci ceva care ne lipsește în ciuda faptului că nu avem nevoie de el. Iar asta e ceva ce nu poate fi trecut cu vederea. Părăsit fiind de parazit, omul devine parazitul propriei sale existențe, ceea ce nu-i poate fi decât fatal.
———————————–
Notă: Toate formele de viaţă sunt parazitare (chiar şi cele simbiotice, care de fapt sunt forme de inter-parazitare, de inter-dependenţă, de inter-absorbţie). Distincţia de “parazit” reprezintă o “parazitare” a biologiei de către morală. O adevărată depăşire a “problemei” parazitismului ar apare în momentul asocierii de indivizi cu o perfectă (totală) autonomie de funcţionare. Când şi de ce s-ar asocia indivizi autonomi? În scop de comunicare, de învăţare şi de îmbogăţire a perspectivelor. Asocierea în scopul creşterii forţei de acţiune ar fi mult diminuată (deşi nu total exclusă), datorită scăderii nevoilor de apărare şi a nivelului pretenţiilor/aşteptărilor personale, întrucât pe măsură ce oamenii se cunosc pe sine mai deplin, ei au un sentiment crescut de securitate şi confort, ceea ce reduce tendinţa la asocieri de tip inter-parazitar.
Depinde numai de perspectiva din care priveşti lucrurile dacă un parazit are cu adevărat vreo contribuţie pozitivă. Însăşi existenţa paraziţilor denotă faptul că ei au un rol pozitiv. “Negativul” e o plăsmuire mentală născută întotdeauna de interese de moment, deci înguste, ale unei minţi nesigure pe sine în lipsa autocunoaşterii raţiunii sale de a fi. Abia după ce respectăm parazitului esenţa sa de a fi şi exista ca atare (nu “dreptul” său de a fi, ci faptul că el există deja ca entitate de sine-stătătoare, de tip “interior + exterior” ca orice altă fiinţă) putem (de fapt, devenim capabili) să îi şi punem în evidenţă rolul pe care până atunci îl negasem, rol pe care nu va mai fi nevoie să-l etichetăm ca pozitiv sau negativ. O perspectivă detaşată permite cunoaşterea; o perspectivă belicoasă (inconştienţă de sine, “luptând” pe multiple fronturi: anti-cancer, anti-SIDA, anti-analfabetism, etc — poziţii nu active, ci reactive) permite numai anti-cunoaşterea, care este autolimitată; ea se autodistruge prin faptul că se opune forţelor infinitului (numite şi Kosmos, Spirit, Dumnezeu, etc.), infinitul fiind incognoscibil şi, prin aceasta, nemanipulabil.
Ceea ce eu numesc “anti-cunoaştere” (sau “cunoaştere prezumţioasă”) este metoda de cercetare a ştiinţelor moderne dominate, în cea mai mare parte, de narcisism, pretenţiozitate, absolutism, aroganţă şi infatuare, urmărind “atacarea” realităţii şi corectarea ei prin impact activ, în locul unei aplecări atente şi fără idei preconcepute asupra realităţii, pentru a pemite “ascultarea” și simţirea interiorului ei, ca şi stabilirea de concluzii doar cu titlu provizoriu, fără o agendă prestabilită de aplicare, pentru care cercetarea să ofere doar justificarea necesară. Dimpotrivă, cercetarea însăşi trebuie să fie justificată de un interes aplecat în egală măsură asupra esenţelor lucrurilor şi asupra formei lor exterioare/studiabile, iar nu condusă în scopul unei mai rapide manipulări a exteriorului şi a negării puerile a ceea ce nu poate fi în nici o circumstanţă anihilat.
